Atâta timp cât devii conștient de faptul că rațiunea ta este una limitată, că ceea ce știi este infinit de puțin cu ceea ce trebuie știut, trebuie să accepți într-un mod onest că există posibilitatea ca o rațiune, care este cu mult superioară nouă, să existe și care să dețină puterea și voința să facă unele decizii pe care tu nu le înțelegi dar care te privesc într-un mod direct. Dacă nu înțelegi un lucru nu înseamnă că acel lucru este greșit sau că nu e adevărat sau că este ilogic, pur și simplu el este astfel pentru că el trece dincolo de limita ta de raționare deoarece vine dinafara limitei tale de înțelegere. De aceea credința intervine aici pentru a umple acest gol și a da lucrurilor sens atunci când ele par fără sens. Iar a respinge un lucru sau a-l cataloga ca fiind neadevărat, asta pentru că nu îl poți înțelege, s-a dovedit a fi greșit de cele mai multe ori – dar în cazul de față nu îți poți permite să greșești! Eu am înțeles acest lucru și după ce l-am înțeles l-am accept. Apoi uitându-mă la mine, am văzut că…
Universul e mare, dar eu nu sunt neînsemnat!
Omenirea e întunecată, dar eu sunt o lumină!
Timpul este pierdut, dar eu l-am câștigat!
Oamenii fac războaie, dar eu caut pacea!
Lucrurile tind spre dezordine, dar eu caut ordinea!
Unii distrug tot ce întâlnesc, dar eu vreau să zidesc!
Alții aleg minciuna, dar eu spun adevărul!
Toți fug de suferință, dar eu mă bucur de ea!
Afară este frig, dar eu simt doar căldură!
Viitorul este necunoscut, dar eu îl știu deja!
Majoritatea mă asupresc, dar eu i-am iertat deja!
Mulți mă resping, dar eu îi primesc și așa!
Istoria se scrie, dar creionul este la mine!
Trăiesc, văd, aud, simt și accept că,
Lumea e așa cum e și nu se va schimba,
De aceea, eu nu vreau să fiu ca lumea;
Eu trăiesc în lume, dar nu sunt din lume!
Așadar, eu sunt cel care trebuie să fie:
Eu sunt cel ce voi fi întotdeauna!
Viața așa cum o știi, este fără îndoială un șir finit de evenimente unice, irepetabile la care iei parte cu scopul de a fi biruitor! În traversarea anevoioasă a ființei prin existența cogniscibilă ce se poate observa că este delimitată de cele două extremități – prima fiind nașterea, care reprezintă primul prag ce trebuit trecut pentru a păși în viață iar a doua, moartea care reprezintă ultimul prag care separă existanța fizică de existența non-fizică succesoare – omul este nevoit să accepte absurdul în mijlocul căutării sale a sensului, este dispus să se revolte împotriva Divinității ca să ajungă să o cunoască și este pregătit să accepte ceea ce a refuzat să accepte dintotdeauna – realitatea.
Fii realist, cunoaște-te pe tine însuți cunoscându-ți umbra!
Cred că dovedirea irepetabilității evenimentelor din viața ar trebui să fie o realitatea acceptată fără vreo oarecare cercetare. Și totuși, e multă muncă până la acceptarea deplină a acestui adevăr.
Este o realitate, într-adevăr, dar nu pot să înțeleg de ce este subminată într-un mod intenționat. Oare de ce? Ce frici stau oare la baza acestei alegeri, dacă o pot cataloga astfel?
Nu cred că este vorba de vreo frică. Cu siguranță nu. Și nu este o alegere, este o credință iar credința este cel mai dificil lucru de lămurit sau îndreptat. Când unul vine și își susține punctul de vedere animat de doctrina sa religioasă, alcătuită din tradiții, obiceiuri și moștenire; în față ta, cel cu alte practici religioase și concepții despre existență, vei înțelege pe acela ca pe unul slab, ca pe un individ ușor în credință, și da, ca pe unul cu frică de moarte, nădăjduind mereu într-o a doua naștere în trup.
Să știi că am ajuns să cred că aceată paradigmă intitulată “credință” este un termin foarte ambiguu și periculos! Ea îți poate aduce fericire și împlinirea și tot ea te poate distruge pentru că ideile dintotdeauna au avut consecințe, unele mai grave altele mai puțin grave. De aceea trebuie să gândim înainte să credem și în tot acest proces derulat de creierul uman, rațiunea și logica nu trebuie să se îndepărteze de noi nici o clipa, astfel ne semnăm moartea, atât fizică cât și spirituală. Țin să îți mulțumesc că ai venit să împărtășești aceste gânduri cu mine pe marginea postării mele!
Prietene, cu plăcere, cu precizarea că rațiunea este întocmai cel mai mare adversar al credinței. Să treci prin viața aceasta fără să te pătezi de consecințe, este ca mersul pe sârmă. Să fii rațional și totodată să ai o credință solidă, sunt două elemente ce se exclud aproape ireconciliabil.
Nu este nevoie să fii etichetat ca fiind religios ca să deții o formă de credință. Toți oamenii cred în ceva anume, toți avem un anumit set de credințe, toți avem o formă de credință în diferite lucruri, unii în știință unii in supranatural, etc. De aceea eu tind să cred că rațiune nu poate exista fără credință! Căci inclusiv enunțul “eu cred că sunt o persoană rațională” denotă o credință care se transformă în certitudine când este apăsată de greutatea argumentelor și de validitatea dovezilor existente.